Am învățat

Ca să învăț să nu mai învăț nimic,
Ultimele luni de zile,
Mi le-am petrecut în România,
Într-un fel de monastire părăsită privind insistent albul coşcovit al pereților ei.
Iar liniştilor ce adăstau în mine,
Unele peste altele, ca niṣte tomuri voluminoase şi prăfuite,
Le-am spus că m-am decis
să nu-mi mai fac bibliotecă,
Şi cu ele aşa, înțepenite şi mute,
Am încărcat până la refuz,
Împotriva urgiei de afară,
Locul fostelor vitralii cu scene biblice:
Una pentru Isus purtând crucea,
Alta pentru Giulgiul lui Isus,
O alta pentru Coborârea de pe cruce,
şi tot aşa mai departe cu durerea Maicii Domnului cu tot.

Să stea acolo şi să comenteze vântului!

Afară iarna a împuns cât a putut,
Cu ace mari de gheață,
Crucile de piatră celtică dărâmate,
Şi păpuşa pământului voodoo.
În cimitirul abației,
Pe lângă corbii mari, negri şi croncănitori
cum sunt ei cel mai adesea,
Mai erau crengi mari rupte, peste tot,
Păstăi de roşcove cât cuprinde,
Şi un container vechi plin de vise,
Pe langă toate astea l-am lăsat pe tata să se joace,
Cu mieii albi ai renunţării mele.

Apoi în definitiv, cât să trăiască cineva
cu teama asta de a fi?
Şi ca-n cursurile alea de supraviețuire în caz de cutremur
Tot ce trebuie să faci,
Este să te adăposteşti pe burtă,
La baza unui lucru cât mai mare şi cât
mai solid.
Eu m-am uitat în jur ṣi cel mai tare şi mai mare,
De departe mi s-a părut a fi,
Sila de mine,
şi lângă ea m-am lipit
ca să-mi pot supraviețui.

….

Dincolo de peisajul ăsta,
În exteriorul exteriorului deci,
În lumea de dincolo de mine,
Am înțeles că după un timp
S-a făcut pace,
Linişte,
Neplăcerile tuturor au cedat,
Şi un sublim chiar
a început să-şi facă simțită prezența.
Şi pentru că eu lipseam şi-au amintit nu ştiu cum de mine,
Şi i-au spus mărginimii lor: Manuel.

Foto: Mânăstirea Măcin. Mulțumiri Angelica Malureanu, Dana Gazdoiu, Buleac Marian